Apariţia primilor lianţi minerali artificiali este plasată istoric încă din perioada de sedentarizare a omului.
Folosirea focului la prepararea hranei sau la prelucrarea metalelor, în vetre de bolovani de calcar sau ghips, a presupus eliberarea dioxidului de carbon din calcar respectiv o parte din apa de constituţie din gips, rezultând primele pulberi de var, respectiv ipsos.
Mărturii arheologice asupra utilizării varului şi ipsosului datează încă din epoca bronzului în aria vechilor civilizaţii: China, Egipt, Mesopotamia, Grecia şi Italia. Egiptenii foloseau în construcţii ipsosul, iar grecii şi romanii ardeau în mod controlat calcarul obţinând var.
Primele mortare („mortarium”) din istorie s-au preparat din var în amestec cu nisip, cărămizi pisate, ceramică fin măcinată şi apă.
Pe teritoriul ţării noastre primele indicii asupra folosirii varului apar în sec. IV-III î.e.n. la construirea cetăţilor greceşti Histria, Tomis şi Callatis.
Romanii, înlocuind calcarul cu marne şi marnocalcare în cuptoarele de obţinere a varului şi crescând temperatura de ardere, au obţinut un material care, fin măcinat şi amestecat cu cenuşă vulcanică, este considerat primul ciment din istorie („caementum”). Amestecul s-a numit şi ciment puzzolanic după numele localităţii Pouzzolli de lângă Vezuviu, de unde s-a exploatat prima dată cenuşa vulcanică.
Extraordinara durabilitate a liantului roman este confirmată în cele mai dificile condiţii: monumentalul pod al lui Apolodor din Damasc de la Drobeta în lungime de 1135 de metri (102-105 e.n.). Fundaţiile de 8 metri adâncime ale celor 20 de pile ale podului, executate cu devierea cursului fluviului, au putut fi cartografiate în 1856, iar în 1906 Comisia Dunării cere statului roman demolarea a două pile care stânjeneau circulaţia fluvială.
Cimentul roman era capabil să se întărească sub apă (canalul navigabil de la Cazane, 100 e.n.), să formeze un strat impermeabil (drumul de piatră Drobeta – Porolissum,107-109 e.n.) şi să fixeze într-un mod durabil pietrele fasonate ale zidurilor cetăţilor (Ulpia Traiana Sarmizegetusa 110e.n.)
Un „caementum” se află şi la pavimentul cu mozaic de la Constanţa (sec. IV e.n.) ca şi la lucrările de reparaţie a acestuia (sec. V şi VI e.n.). Există presupuneri că la zidurile oraşelor medievale Oradea şi Alba Iulia, cetăţilor Hunedoara, Târgu Neamţ şi Târgovişte (sec. XIII – XIV) alături de var se regăseşte cimentul roman, altfel cu greu s-ar putea explica durabilitatea acestora.
„Cimentul roman” obţinut prin calcinarea (arderea) nodulilor naturali de calcar argilos de către James Parker (sec. XVIII) precum şi brevetarea cimentului Portland în 1824 de către zidarul Joseph Aspdin din Leeds, Anglia sunt momente reprezentative în evoluţia acestuia.
Primul ciment modern a fost realizat de către Isaac Johnson în 1845 care a ars un amestec de argilă şi cretă până la topirea parţială (clincherizare, la temperatura de aproximativ 1400-1500 grade Celsius), adică până la apariţia unor compuşi cu proprietăţi liante importante.
