Cuvântul “beton” (< fr. béton) are la origine cunvântul latinesc “ bitumen, -inis” (s.n) care se folosea cu sensul prim de „smoală”, “catran”, dar care avea şi accepţiunea mai largă de „materie”, amestec ce se întăreşte repede
Betonul a fost folosit încă din perioada civilizaţiilor antice. Numeroase studii efectuate asupra materialelor utilizate în construcţia piramidelor egiptene au evidenţiat folosirea unui amestec, având o compoziţie asemănătoare betonului, ca liant al blocurilor imense de piatră.
În timpul Imperiului Roman se folosea, de asemenea, un material de construcţie numit opus caementicum, un beton ce se obţinea din ciment, var, lut, nisip amestecat cu apă şi balast. Acest material a revoluţionat arhitectura antică, permiţând trecerea de la susţinerea rectilinie spre arc şi curbă, fiind obţinute structuri precum arcada, bolta sau cupola. Cu ajutorul betonului (opus caementicium) romanii au construit minunile arhitectonice pe care le putem admira şi astăzi – Coloseumul, Pont du Gard, Panteonul, blocuri de locuinţe, băi publice, canalizare, poduri, şi multe altele.
După căderea imperiului Roman, secretul betonului a fost pierdut până în 1756 când a fost redescoperit de către britanicul John Smeaton într-o formulă asemănătoare cu cea folosită de romani cu 13 secole în urmă, folosind var hidraulic în beton, pietre şi cărămida sub formă de praf, ca agregate.
Primele încercări 1867 ale gradinarului francez Joseph Monier de a executa unele elemente de construcţii din beton armat au dus destul de repede la crearea noului material de construcţii, produs artificial rezultat din ciment, pietriş şi apă cu armătură de oţel capabil să ia orice formă putând fi fabricat pe loc în incinta şantierului.
În evidenţierea calităţilor betonului armat trebuie menţionat în primul rând aportul principalului component – cimentul – fabricat în 1824 după un nou procedeu de către englezul Joseph Aspdin (1779-1855). Acesta a patentat cimentul Portland, obţinut din calcar şi argilă, materii prime transformate în pastă uscată şi arsă până la degajarea completă de dioxid de carbon (900-1000 grade Celsius) şi apoi macinată fin. Aspdin a infiinţat prima fabrică de ciment Portland în Wakefield, Anglia.
Betonul armat a urmat o dezvoltare rapidă, mai ales după fundamentarea teoretică a calculului şi realizarea de noi tipuri de construcţii de către M. Koenen 1886, W. Doehring 1888, Francois Hennebique (plăci cu nervură de beton armat, 1892), Robert Maillart (planşee-ciupercă, 1910), F.Dischinger (pânze subţiri cilindrice cu mari deschideri, 1922).
Înfiinţarea în 1881 a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele din Bucureşti a dat naştere corpului etnic de ingineri români, formându-se de la început o pleiadă de străluciţi constructori: Anghel Saligny (1854-1925), Ion Ionescu (1870-1946), Gh. Filipescu (1882-1937), Elie Radu (1853-1931). Ţară, pe vremea aceea, eminamente agricolă, România a fost printre primele în lume în construcţia de silozuri, situaţie confirmată şi de faptul că în celebra lucrare a profesorului F. von Emperger “Handbuch fur Eisenbetonbau”, aparută la Berlin în 1913, întregul capitol despre silozuri (194 de pagini) este elaborat de inginerul român S.Soru din Bucureşti. Inginerul A. Saligny foloseşte, pentru prima oara în lume betonul armat prefabricat la construcţia silozurilor de cereale de la Brăila (1884-1888), Galaţi (1889) şi Constanţa, existente şi astăzi. Istoria construcţiilor cunoaşte puţine lucrări de o astfel de amploare executate din beton armat până în anul 1900.
Apariţia betonului armat a făcut ca acest nou material de construcţie să ia locul metalului în aproape toate ramurile construcţiilor, până în deceniul trei al sec. XX, când reîncepe epoca zgârie-norilor cu structură de oțel.
În ceea ce privește istoria mai recentă a betonului este bine de precizat că betonul a fost clasificat cu mai multe denumiri de-a lungul timpului, echivalențele dintre clasele de beton utilizate găsindu-se în tabelul de mai jos:
